FOIȘORUL ‘ALEXANDER’

Underground, 2024. După… câți ani de pauză!? – Nu mai știu. Mulți. 12, sau 14 – p-acolo. Între timp, am trecut prin pandemia de corona, a-nceput războiul ruso-ucrainean la graniță, SUA l-au avut președinte pe Donald Trump, iar noi – premier pe d-na Dăncilă; între timp – curentul political corectnessși cancel culture s-au răspândit ca o molimă, iar în contra-reacție, extrema dreaptă a câștigat bazin electoral în Europa; inteligența artificială a intrat puternic pe ”piață”, iar ChatGPT a devenit mai accesibil ca feisbucu’, care oricum nu exista în 2002, când s-a lansat Undergound-ul. Pe scurt – lumea are o față nouă – mult ”mai nouă” decât  ne-am fi așteptat s-o aibă acum… 20 de ani, de exemplu. Și, în tot acest turbion tehnologic, politic și social, o mână de artiști nebuni (sau doar artiști) s-au reunit într-un festival dedicat independenților; festival a cărui relansare a fost pe măsura vremilor ce le trăim: intensă, complexă, eclectică în ofertă… și patinând ușor pe extreme. Ca estetică. De la spectacole curat convenționale, genul: entertainment, la experimente de avantgardă bazate pe sceno-tehnică digitală și interdisciplinaritate. Dar! Festivalul a avut invitați bloggeri, influenceri și cronicari de teatru, deci n-o să mă apuc acum să le iau pâinea oamenilor, analizând oferta de produse din Underground. Nu, nici vorbă!… eu vreau doar să povestesc despre foișorul Alexander.

Ce este el și de ce ne interesează?

Păi, foișorul Alexander este (așa cum puteți observa în pozele alăturate acestui mini-pseudo-eseu) un… foișor din curtea unei pensiuni și – nu, nu intenționez să le fac reclamă gratuită, spun doar atât: Destinul (sau Ovidiu Balint!?) ne-a cazat acolo pe majoritatea participanților. Nu doar acolo, dar și acolo. Iar ‘acolo’ (departe de centrul fierbinte al Aradului, plin de terase, cafenele și restaurante), după ora 12 noaptea, omenetul de aduna la ”bază”, istovit fie de propria prestație artistică, fie de alergătura pe la show-uri, ca spectator. Și, în jurul mesei, se scoteau scaunele și taburetele de vinilin din camere, pentru că alea de plastic nu mai ajungeau, că noi eram mulți – veneau colegi și de la celelalte pensiuni… Și, seară de seară, preț de zece seri, toată lumea se conecta cu toată lumea. Nu se știau neapărat între ei, oamenii, sau nu ”pe direct”, însă nu asta conta – după prima jumătate de pahar de bere (sau de apă), locul se transforma în curtea unei imense familii, cu rude venite din toată țara și chiar și de peste hotare – ”verișoara din Italia”, ”bunicu’ de la Londra”, ”mătușicile din Catalania” etc. Seara, în foișor, ne linișteam treptat din agitația zilei, mințile se îndepărtau ușor-ușor de la workshopuri, conferințe, montări/demontări spectacole, energia publicului (extraordinară, de altfel) și… începeau… altfel de discuții.

Super-interesant a fost pentru mine să descopăr ce-i preocupă astăzi pe independenții posedați. Despre ce combat ei!?… Păi. despre plasarea regizorului de teatru între responsabilitate și confort, despre cum or să ne înghită, sau n-or să ne înghită tehnologia și AI-ul, despre parametrii de adaptabilitate la capitalism ai actorului freelancer, despre implicare civică versus desfrâu artistic, despre invizibilitatea vizibilă a sensurilor în spectacolul de teatru… și despre câte altele. Unii dintre noi – cercetători, alții – simpli făcători de teatru; profesori universitari și proapspăt absolvenți; coregrafi, muzicieni, artiști-fotografi, visual artists, bloggeri, regizori, actori, tehnicieni, cineaști, manageri de teatre independente – o lume, ce să mai… 37 de producții în 10 zile – imaginați-vă. O adevărată îmbulzeală de creatori de toate felurile, de academici, de țăcăniți… pe care, sincer, nu știu ce alt fel de festival îi mai adună astăzi, la noi.